mulțumesc că îmi ești

Iubirea

se simte când…

îți lipești mâinile si picioarele reci de el…cald

te trezești pe mijlocul patului și ești răsfățată

îți oferă flori fara vreo ocazie specială

îi spui că ești gata în 20 de minute si te mai asteaptă încă pe atât. Și nu se supără.

greșești si nu te ceartă

spune că desertul preferat ești tu și că cea mai frumoasă ești dimineața

te gâdilă și râzi necontrolat

îți cântă

te învață

te transformi din matur în copil…sau clovn

taci, căci atunci simți mai intens sentimentele

oboseala nu te împiedică să fii drăgăstos

Pentru că mă faci să simt totul din puțin,

îți mulțumesc

îmi ești!

douăzeci și trei

Porniri nervoase, stăpânire. De sine.
Păreri, stânga-dreapta. Inutile.
Gândește, apoi vorbește!
Sau taci!
(Dacă) N-ai nimic frumos de spus,
Urechile mele sunt surde.
Atenția mea nu se mai îndreaptă spre tine.
A mers drept până a virat spre strada Indiferenței nr. 6.
Oameni care sunt orbi. Nu văd rostul faptelor pe care (eu) le fac.
M-am săturat să (mă) explic. Consum energie, timp și cuvinte pline de esență.
De azi,

apatie.

joc

13:48. Galați. Gară. Adunătură de oameni. Totuși puțini.
Bolnavi. De doruri. Multe. Nestrigate.
Bolnavi. Anturaje.
Bolnavi. Șchiopătează. Cârje. Sprijin. Putere. În brațe.
Chronos. Nemilos. Se joacă. Nedrept. Nu apuc să ajung. Acasă.
Nu fac. Nu dreg. Aștept.
Câini cu două picioare. Latră. Dar nu mușcă. Rânjesc. Colți.
Astup. Ochi. Urechi.
Eu. Omidă. Cocon.
Metamorfoză.
Fluture.

puiul de om

Priveam cu ochii ațintiți la copiii ce se jucau agitați în fața blocului. Mi-a apărut în minte imaginea unui copil de un an, cu ochii verzi, mari și curioși, cu părul șaten tuns scurt, băiețește, cu cercei aurii la urechi puși parcă să se asorteze cu nuanța părului. Toată iubirea  celor din jur era destinată lui. Nu știa ce este teama, urâtul, plânsul facil, despărțirea sau ura. O parte din copilărie a însemnat pentru el zilele și uneori nopțile petrecute la bunicii fie din partea mamei, fie din partea tatălui.

Au trecut anii și trăsăturile fine ale fetei de altădată au început să fie remarcate, nefiind persoană din sat care să nu spună o vorbă bună la vederea ei. La bunicii din partea mamei a spus pentru prima dată ce vrea sa se facă atunci când va crește mare: doctor de găini. Totul era râset! Prispele prea înalte ale casei, asemuite cu ceva măreț, erau numai bune de escaladat și înfipt steagul. De dimineață până seara umbla cu picioarele goale. Nu se temea că poate călca în cioburi de sticlă, bucăți de sârmă, că se poate răni în orice altceva. Avea drept prieteni puii de pisică veniți printre gard de la vecinii de alături. Îi punea într-un fes vechi, vișiniu, și apoi îi cântărea; nu se ferea de ghearele lor pregătite să zgârie.

Spiritul ei aventurier s-a făcut simțit devreme, căci nu se dădea în lături de la urcatul în pod unde era mereu întuneric și plin de pericole. Îi plăcea să doarmă în pat cu bunicii , să o țină bunica în brațe și să asculte liniștea nopții. Juca diverse roluri fiindcă știa faptul că publicul este mereu atent la prestație, gata să o aplaude la final. Își lua o geantă voluminoasă, plină cu hârtii și striga prin ogradă: „Banicule, a venit pencia„. Culmea, o parte din bani revenea mai apoi poștașului…răsplata pentru că a adus așa o veste bună. Despre el nu-și aduce foarte multe aminte, are în cap doar imaginea unor opinci foarte bine și frumos lucrate.

La bunicii din partea tatălui, multe dintre amintiri s-au risipit. I-au mai rămas fetei doar acelea în care apăreau fragmente din diverse cântece. Mămaia R., o femeie puternică, era cuprinsă de bucurie când își vedea nepoata. Îi împletea de fiecare dată părul în cele mai frumoase feluri, îi punea bundița special făcută pentru ea și mergea să se laude cu puiul de om care-i era drag, dar nu înainte de a fredona puțin din „Mi-am făcut bundiță nouă „. Cu bunicul nu stătea prea mult la discuții. Când venea seara de la muncile câmpului ori de la vânătoare, o întreba dacă dorește suc sau bomboane sau orice altceva. Oboseala nu-l făcea să pară mai puțin bun de cum era.

Tare mi-s bucuroasă și sufletul mi-e cald când mă gândesc la oamenii care s-au străduit să-mi provoace mereu zâmbete largi și sclipiri în ochi. Pentru aceștia am amenajat o cameră specială în inima mea și îi port oriunde. Aceasta îmi este mulțumirea.

 

 

 

 

 

6 sept. 00:33

Am întârziat la deschiderea oficială a sezonului „Wake me up when september ends„? Dacă da, cer scuze în nenumărate rânduri, promit că nu se va mai repeta! (Ah, ba bineînțeles că da! )

Schimbările nu mă încântă, cel puțin nu cele  în care am de suferit. Plus că și acomodarea îți răpește destul de mult timp. Nu-i deloc ușor… Este dificil să-ți schimbi garderoba, rutina și gândurile. Unde pui tristețea faptului că în loc de verde, ești obligat să vezi galben, roșu, maro și alte nuanțe ale capricioasei T.

T. m-a găsit ca de obicei: colorată, haotică și cu vreo câțiva oameni în minus. S-au speriat de anotimpuri bacoviene. Nu erau făcuți să supraviețuiască în frig și tristețe și au ales să-și ia valiza plină de litere, tablourile cu artă naivă și să colinde lumea în lung și-n lat. Am rămas tot cu mine, să mă bucur și să mulțumesc pentru ce am avut și pentru ceea ce primesc în prezent.

La început de anotimp îmi promit lucruri noi, îmi trasez sarcini pe care încerc să le îndeplinesc. Pare destul de ușor, dar intervin nervi și tulburări și trăiri intense de sentimente.

Toamna mă neliniștește…și parcă, fiecare fenomen meteorologic de care este însoțită, este menit să-mi schimbe starea.  Îmi doresc doar un lucru de la ea : să-mi fie la fel de blândă precum privirea mamei când știe că urmează să o îmbrățișez!

 

 

Pot să-mi pun o dorință!?

Nu înțeleg și n-am să pot înțelege vreodată de ce oamenii nu privesc în curtea lor. Nu înțeleg dar mereu încerc să le găsesc motive și mai ales scuze pentru care o fac.

Fiecare dintre noi este dator să-și trăiască viața, să se bucure de ceea ce are, să muncească pentru ce își dorește, dar mai ales, să-și găsească liniștea și fericirea interioară. N-avem timp să ne uităm peste gard la vecinu’! Și totuși, când se întâmplă, scăpăm de frustrările și neajunsurile pe care le aveam până atunci? Evident că nu! Ne punem sare pe rană și apoi lingem.

Fiecare trăiește viața pe care o vrea, săvârșește ce fapte dorește, face ce-i dictează inima, sufletul sau mintea, pentru că la final, plătește. Și atunci, cine suntem noi să judecăm? Oameni? Ființe care decad într-un mod josnic și apoi cer iertarea?

Mi-e silă…milă de cei fără o viață și motive pentru care să se bucure, de cei care îmi judecă eroii, de cei care vor să dărâme ce eu  încerc să construiesc, dar mai ales de cei care nu au o minte suficient de deschisă și capabilă să înțeleagă efemeritatea vieții și faptul că am fost lăsați să trăim liber dar să nu încălcăm libertatea celuilalt.

Rog totuși să se depună un minimum de efort, să trăim viața frumos, fără pietre aruncate în cei de lângă noi, fără cuvinte cărora să le irosim sensul.

Îmi doresc ca cei care suferă de boli ale minții sau ale sufletului să se trateze. Nu imediat. Încet dar sigur.

M.

Mă îndreptam spre casă cu zâmbetul pe buze și inima bucuroasă. La margine de drum, câțiva oameni păreau că pun țara la cale sau cel mai probabil, făpturile acelea becisnice discutau despre alți oameni din sat. Puteam recunoaște ușor chipurile acelea familiare pe lângă care treceam aproape zilnic acum ceva timp. Șapte oameni: patru femei și trei bărbați. Îmi focusez privirea asupra unuia dintre bărbați pe care nu l-am putut recunoaște de la aceeași distanță ca pe ceilalți. Mă apropii, cu inima cât un purice și bănuiala mea se transformă în ceva sigur.

Era Mihai, pe care timpul, singurătatea și viciile l-au schimbat așa cum nu mă gândeam vreodată. M-am oprit în fața lui. Nu a avut putere să ridice capul din pământ, îmi privea numai picioarele. Chipul îi era îmbătrânit, ochii verzi și-au pierdut farmecul, parul lui bogat, șaten, era aspru și neîngrijit. Pe mâini avea urme de pământ. Papucii lui prăfuiți îi ascundeau picioarele pline de semne urâte. Îmi treceau prin minte imagini de acum nouă ani cu el, poate chiar mai mult. Îl vedeam ca pe un uragan, era un izvor de putere, dar avea și o mânie ieșită din comun. Nimeni nu a putut sa-l descopere, era o fire dificilă, un caracter greu de stăpânit, impulsiv și prost totodată. Pe cât de puternic, pe atât de slab și neputincios era. Poate asta a fost și este boala lui, o boală de care nu poate să se vindece, dar pe care o amplifică cu alcool și tutun.

Mă uitam la o ruină, un dezastru, un  bărbat care a pierdut lupta cu el însuși. L-am întrebat ce face, i-a ieșit din gură un singur cuvânt: „stau”. Îi căutam ochii care erau în continuare ațintiți spre picioarele mele. Nu i-am putut privi. Era cel mai mare gest de neputință pe care l-a putut arăta. În fond, la cei patruzeci și cinci de ani, era un om singur, fără mamă, fără tată, fără soție. Cele două surori plecate în străinătate îl tratau cu milă. Avea în schimb o fată, poate singura lui speranță pe care, din cauza bolii, nu a putut-o ține lângă el.

Avea în schimb o fată, poate singura lui speranță, dar ea se îndrepta spre casă, nu schița vreun zâmbet și avea inima tristă.

mi-s(s) verde

A 5-a zi de primăvară. Sunt verde!

Verde mi-e mintea, verde mi-e sufletul nebun, verde mi-e privirea.

Dragă mi-e primăvara care-mi amplifică stările de spirit, care mă face să sper, care mă face să iubesc. Iubesc cerul, iarba, florile, apa, pământul. Iubesc râsetele copiilor, iubesc grija părinților pentru cei mici, iubesc felul în care bătrânii se țin de mâna, iubesc felul în care se uită cu dragoste unul la celălalt.

Iubesc soarele care-mi supără ochii, iubesc căldura lui. Iubesc culorile florilor, fustele vișinii, părul verde, albastru sau violet.

M-am lăsat prinsă în jocul ei și primăvara a scos ce este mai frumos din mine. Mi-a dezghețat ușor ușor stratul de gheață cu care am fost acoperită și m-a transformat după bunul ei plac. Mi-a pus un zâmbet nou pe față, unul larg, care incită. Mi-a colorat părul  și  a invitat soarele să se joace în el și să-i arate reflexiile violet. Mi-a dăruit putere, fericire, bunătate și răbdare. Bonus, sute de lalele de care să mă bucur.

Primăvară,

de abia așteptam să înflorești,

de abia așteptam să mă bucur că ești.

15. ianuarie cu jeg.

Dragă Karma, mă **t pe glumele tale de tristă! Te rog să nu-mi mai dai palme des că ma dezechilibrez şi cad. Nu vreau să mă mai julesc pe coate sau în genunchi.

Când am spus că aştept şi accept pedeapsa pe care mi-o dai, nu m-am gândit că poți fi atât de nesimțită.

Să-ți iei turmele de proşti pe care le-ai trimis să-mi facă ziua de ca…cao. Mi-ai trimis pleava societății, jegurile pământului. Îi urăsc şi te urăsc!

În mintea lor e doar prostie pe care o scot după pe gură. Mă dor urechile de ce aud. Mă dor ochii când îi văd. Cruță-mă de durerile astea!

Nu mă mai fute la cap!